Tarhonul este o plantă originară din Asia Centrală, cunoscută de mii de ani, care se cultivă atât în scop culinar, cât și terapeutic.

Tulpina are o înălțime de 50-100 cm și prezintă numeroase ramificații. În scop terapeutic se folosește partea aeriană a plantei, în perioada înfloririi, până toamna.

Tarhonul are în componență uleiuri volatile, ce conțin compuși aromatici de tip fenol- metil-eter, cumarine, mucilagii, minerale și vitamine. Frunzele mai conțin hidrocarburi terpenice și vitamine B1 și C.

Tarhonul este recomadat în afecțiuni digestive, în anorexie, gută, boli cardiace, renale, hepatice și ascită, potrivit lui C. Antonov.

Astfel, preparatele fitoterapeutice pe bază de tarhin au acțiune antiiflamatoare, dezinfectantă, antiinfecțioasă, antivirală, atibacteriană, diuretică.

Administrare:

Frunzele verzi se folosesc ca aromatizant în sosuri, salate de verdețuri. De asemenea, tarhonul poate să înlocuiască sarea de bucătărie.

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de plantă uscată la o cană de apă clocotită. Se administrează 2-3 căni pe zi.

Frunzele de tarhon în oțet reprezintă o modalitate tradițională de conservare a tarhonului proaspăt, care se prepară punând frunzele proaspete într-un borcan sau o sticlă, peste care se toarnă oțet de mere sau din vin. Ulterior, se lasă la macerat timp de o săptămână, apoi se utilizează atât frunzele, la diverse preparate culinare, cât și oțetul, ca medicament.

În uz extern, tarhonul se folosește sub formă de frecții, comprese în caz de dureri reumatice și dureri de cap.